Ascultare și libertate

03-Decembrie-2015

Conferintă pastorală

La Centrul cultural-misionar Familia a avut loc joia aceasta, 03 decembrie 2015, o conferință administrativă a Protopopiatului Sector 2 Capitală. În cadrul conferinței, Părintele profesor Alexandru Gherasim a susținut un referat intitulat Ascultare și libertate. Mai jos puteți citi conținutul acestei prelegeri.

 

            Textul evanghelic care sintetizează cel mai elocvent raportul dintre ascultare și libertate se află în Evanghelia după Ioan: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32 – s.n. A.G).

            Oare ce vrea Mântuitorul Hristos să transmită iudeilor care crezuseră în El și, totodată, celor care s-au străduit de-a lungul veacurilor să rămână în cuvântul Lui, inclusiv nouă celor de astăzi, și într-un mod aparte slujitorilor Bisericii „pe care a câștigat-o cu însuși scump sângele Său” (Fapte 20, 28)?!

În primul rând, nimeni nu poate fi liber decât (re-)cunoscând și mărturisind adevărul. Iar Adevărul este Însuși Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6 – teza 1). Adică, nimeni nu poate rămâne în Adevăr decât pe calea care duce către Tatăl („Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” – Ioan 14, 6 – teza 2) și implicit către Viața veșnică.

Pentru că protopărinții Adam și Eva n-au ascultat porunca Creatorului și-au pierdut raiul, rătăcind calea care duce către Viață, Dumnezeu „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1, 1), de multe ori în mod expres, prin proroci, a cerut ascultare de la cei care vor să-i rămână/redevină fii, după har: „Păziți toate poruncile Mele și toate hotărârile să le țineți, căci omul care le plinește va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 18, 5)[1].

Sinteza și esența legii și a tuturor poruncilor: iubirea. Fariseii, saducheii și învățătorii de Lege încercau/încearcă mereu „să-L prindă în cuvânt” pe Hristos (Matei 22, 15); însă Mântuitorul le atrage atenția că rătăcesc „neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29); și că deși „au șezut în scaunul lui Moise” (Matei 23,2), nu pricep sau nu vor să priceapă ceea ce însuși Moise a consemnat, anume că: multele și diferitele porunci și rânduieli ale Legii – unele considerate a fi mai mari, altele mai mici – se regăsesc într-una mai mare decât toate: „«Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău»[2]. Aceasta este mare și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți»[3]. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii”, concluzionează Mântuitorul (Matei 22, 37-40)[4]. Și în alt loc, Mântuitorul lămurește cât se poate de clar care este legătura dintre iubire și ascultare: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește, iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21)[5].

Ascultarea semn al iubirii, nu consecință a temerii. E adevărat că în multe texte ale Vechiului Testament ascultarea este legată de teama de Dumnezeu: „Domnului Dumnezeului vostru să-i urmați și de El să vă temeți; să păziți poruncile Lui și glasul Lui să-l ascultați; Lui să-i slujiți și de El să vă lipiți” (Deut. 13, 4 – s.n. A.G)[6].  În același timp însă, din multe texte ale Vechiului Testament reiese că teama de Dumnezeu trebuie să fie altceva decât frica care te cuprinde în fața unui tiran, a unui stăpân crud, nemilos și neînțelegător; teama de Dumnezeu trebuie să fie îngrijorarea de a nu supăra și de a nu vătăma în nici un fel persoana care te iubește și pe care o iubești. „Ți s-a arătat, omule, ceea ce este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire și milostivire, și cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Mih. 6, 8). Altfel spus, teama de Dumnezeu trebuie să fie subordonată și să se manifeste ca o componentă a iubirii – „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” – față de Dumnezeu și față de aproapele deopotrivă. De altfel, Dumnezeu așteaptă ca toate hotărârile și rânduielile Lui să fie păzite și împlinite „din toată inima și din tot sufletul” (Deut. 26, 16)[7], adică din iubire. Iar „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4, 18-19)

Ascultarea de Dumnezeu și ascultarea de oameni. „Prin credință Avram, când a fost chemat, a ascultat de a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire, și a ieșit neștiind încotro merge” (Evrei 11, 8). În contextul Decalogului, această ascultare a lui Avram ar putea fi interpretată – fariseic gândind – ca necinstire a părinților și strămoșilor săi. Cert este că de multe ori unele porunci ajung într-o oarecare contradicție. Avram a fost nevoit să rezolve o astfel de contradicție. Ce-ar fi trebuit să facă Avram: să rămână în casa și ascultarea tatălui său sau să asculte chemarea lui Dumnezeu, părăsindu-și părinții și pornind într-o călătorie, fără a ști măcar exact încotro merge. Credința, ne spune Sf. Ap. Pavel, este cea care l-a determinat pe Avram să acorde prioritate chemării lui Dumnezeu. Cei mai mulți dintre noi, dacă ar asculta istoria lui Avram scoasă din contextul scripturistic, cu numele personajelor schimbate pentru a se evita conexiunile, făcând o analiză amănunțită din toate punctele de vedere posibile, ar ajunge la concluzia că personajul care-l întruchipează pe Avram s-a expus la multe riscuri, a fost nechibzuit, chiar neînțelept. Dar oare nu tot Sf. Ap. Pavel ne atrage atenția că „înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19).

Pe de altă parte, mai târziu, în fața reprezentanților sinedriului, adică a celei mai înalte autorități religioase instituționale a locului și a vremii: „Petru și Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim de cele ce am văzut și am auzit” (Fapte 4, 19-20). Și toți apostolii, neînfricați de presiunile ce se făceau asupra lor, au mărturisit cu tărie că „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29).

Însuși Mântuitorul are cuvinte aspre de mustrare la adresa reprezentanților legii, care pe de o parte invocă legea, iar pe de altă parte o nesocotesc chiar ei: „Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceți, căci ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le miște… Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor; …Că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung … Vai vouă, călăuze oarbe…” (Matei 23, 2-4 și 13-16). Pretinzând că sunt purtătorii autorității lui Moise, cărturarii și fariseii nesocotesc însăși esența legii date prin Moise, care le spune clar: „Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Stăpânul stăpânilor, Dumnezeu mare și puternic și minunat, Care nu caută la față, nici nu ia mită; care face dreptate orfanului și văduvei și iubește pe pribeag și-i dă pâine și hrană (Deut. 10, 17-18)[8]. „El nu caută la fața celor mari și nu face deosebire între bogat și sărac, pentru că toți sunt lucrarea mâinilor Sale” (Iov 34, 19)[9].

 

Ce este libertatea? Dicționarul explicativ al limbii române definește libertatea, în primul rând, ca fiind „posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință”; iar libertatea absolută a voinței omului, postulată la idealismul filosofic, în opoziție cu determinismul, este numită – în același dicționar – liber arbitru. În realitate, mai ales din perspectivă creștină, dar nu numai, a vorbi de caracterul absolut al libertății umane este un non-sens. Este ca și cum ai vorbi în geometrie de o dreaptă curbă. Pentru că, în mod logic, libertatea omului este limitată de libertatea fiecăruia dintre semenii săi. Altfel spus, libertatea mea se oprește acolo unde ar încălca libertatea unuia dintre semenii mei. De aceea, în științele juridice se vorbește despre coexistența libertăților. Dar și această sintagmă este neîndestulătoare pentru cel ce vrea să fie cu adevărat liber. Raportându-se doar la ceilalți oameni, cineva ar putea crede că, în virtutea libertății, poate să acționeze oricum după propria voință sau dorință atât timp cât nu aduce nicio atingere libertății vreunuia dintre semeni. Adică, considerându-se liber, și-ar putea, de exemplu, vinde trupul sau chiar și-ar putea suprima viața.

Deși omul pe pământ are mereu înainte-i „viață și moarte”, „binecuvântare și blestem”, Dumnezeu îl îndeamnă stăruitor: „Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deut. 30, 19). Căci Dumnezeu a creat lumea din iubire. Și, deși omul a nesocotit chemarea Creatorului Care l-a făcut pe om „după chipul Său” (Fac. 1, 27), chip pe care omul și l-a întunecat/alterat din pricina neascultării, Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pradă deznădejdii și pierzaniei, ci i-a trimis un Răscumpărător. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Prin urmare, Hristos ne-a eliberat de sub robia legii (Rom. 7, 6; 8, 2; Gal. 4, 5); de blestemul legii (Gal. 3, 13; Rom. 8, 2); de frica morții (Rom. 8, 13-15; Evr. 2, 15; 1 Ioan 4, 17-18); de robia păcatului (Ioan 8, 34-36; Rom 6, 16-18 și 22; 7, 23-25; 8, 2); de stricăciune (Rom. 8, 21); de frica de rob (Rom 8, 15); de lume (Gal. 4, 3); de stăpânirea lui Satan (Ioan 8, 44; Fapte 26, 18; 2 Tim. 2, 26; 1 Ioan 3, 8); de puterea întunericului (Fapte 26, 18; Col. 1, 13); și doar în Hristos suntem cu adevărat liberi.

 

În loc de concluzie. Ecclesiatul își începe meditația, de fapt, cu o concluzie oarecum descurajatoare: „Deșertăciunea deșertăciunilor, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni! (Eccl. 1, 2). Însă o încheie dătător de nădejde: „Iată, pe scurt, tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Eccl. 12, 13-14).