MODELUL - FACTOR DE CONFLICT DAR ŞI ELEMENT DE DIALOG ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI TEOLOGIE
Dr. ing. Nicolae Dobre
La începutul acestei lucrări, iată un citat biblic, şi anume un fragment din Predica de pe munte. Spune Mântuitorul: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele, său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 22 -24).
Sunt cuvinte pe care Hristos pare că le adresează, printre alţii, şi acelor teologi şi oameni de ştiinţă care de vreo câteva sute de ani, mai ales de la Renaştere şi Iluminism încoace, se înfruntă într-un conflict surd, dar de loc ziditor.
Din fericire, astăzi există şi teologi şi oameni de ştiinţă care caută metode de a înlocui acest conflict printr-un dialog rodnic, benefic tuturor.
Ca un exemplu, Owen Gingerich, fost profesor de astronomie şi istoria ştiinţei la Universitatea Harvard şi astronom senior la Institutul Smithsonian de Astrofizică spune:
„Aşa cum cred că prin Cartea Scripturii este iluminată calea către Dumnezeu, tot aşa cred că şi prin Cartea Naturii, cu toate detaliile ei uimitoare, este sugerat un Dumnezeu al scopului şi al proiectului. Şi sunt convins că această credință nu mă face să fiu mai puţin om de ştiinţă”[1]. O zicere în care, vă mărturisesc, mă regăsesc pe deplin.
Se pune, însă, întrebarea: acest conflict este inevitabil? Ce anume l-a declanşat? Care sunt rădăcinile lui?
În acest sens, am găsit o idee interesantă în cartea „Dovada lucrurilor nevăzute” a lui Lazăr Puhalo, fost Arhiepiscop ortodox de Ottawa şi fizician la origine, astăzi retras, din cauza vârstei la o mânăstire, de unde continuă să slujească Biserica. Şi o face foarte bine! Autorul arată că acest conflict îşi are rădăcinile în modelele de realitate, iar nu în realitatea însăşi[2]. Această zicere mi-a şi sugerat subiectul pe care vi-l propun.
Pentru început, să vedem despre ce vorbim. Din cele câteva definiţii pentru cuvântul model pe care le găsim în DEX, cea la care mă voi referi în acest material este:
„Sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie” (DEX 2009). Aş preciza faptul că „modelul prezintă o analogie cu originalul” înseamnă că îl percepem cu raţiunea şi/sau cu simţurile noastre asemănător cu originalul, care ne este greu sau de loc accesibil. Iată câteva exemple:
Iată o machetă şi originalul ei, în acest caz, Biserica Neagră din Braşov. Macheta este utilă ori de câte ori se doreşte studierea comportamentului unor sisteme, înainte de a se trece la realizarea lor efectivă. O întâlnim în cele mai diverse domenii, de la arhitectură şi urbanism, până la aerodinamică, unde studierea comportamentului machetei viitorului vehicul în tunelul aerodinamic este o metodă importantă. Imaginea alăturată reprezintă tunelul aerodinamic de la vechiul sediu al Politehnicii din Polizu, proiectat de inginerul Ion Stroiescu, şi care la data inaugurării sale (1931) era unul dintre cele mai performante echipamente de acest tip din lume.
Un alt tip de model îmi aminteşte de anii studenţiei mele. Atunci, învăţam la cursul de electroacustică despre echivalentul electric al sistemelor mecanice.
Ştiţi, inginerii electronişti nu se simt foarte confortabil când trebuie să lucreze cu componente mecanice de toate felurile. În schimb, se simt „la ei acasă” când au de-a face cu componente electronice. Şi atunci, profitând de faptul că formula care descrie comportamentul sistemului format dintr-un arc şi o bilă este similară cu cea care descrie comportamentul circuitului format dintr-o bobină şi un condensator, ei s-au gandit să imagineze un model în care arcurile să fie înlocuite cu condensatori, iar corpurile masive cu bobine, să lucreze cu acest model până la obţinerea rezultatului dorit, iar apoi să facă echivalarea inversă. Evident că, procesul de proiectare a unor asemenea sisteme este mult mai complicat dar pe aşa ceva se bazează.
Atenţie: asta nu înseamnă, totuşi, că putem considera că o bobină şi un condensator sunt unul şi acelaşi lucru cu un arc şi o bilă, ci numai că se comportă în mod similar.
E important deci să înţelegem că, deşi e foarte bine să folosim modele pentru rezolvarea anumitor probleme, în nici un caz nu trebuie confundat modelul cu originalul, aspect asupra căruia voi reveni de fiecare dată când va fi necesar.
Un exemplu important ilustrând prezenţa modelului în ştiinţă este Legea Atracţiei Universale, descoperită de Isaac Newton.
Astfel, ne amintim că am învăţat cu toţii în şcoală această lege în formularea: „două corpuri se atrag cu o forţă a cărei mărime este direct proporţională cu produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre centrele lor”.
De fapt, o formulare mai riguroasă ar trebui să fie: “două corpuri cereşti se comportă ca şi cum s-ar atrage cu o forţă a cărei mărime este direct proporţională cu produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre centrele lor” şi, de fapt, aşa a şi fost enunţată de către Newton când a prezentat-o, în anul 1686, la Royal Society.
De altfel, în teoria relativităţii generalizate, publicată de Albert Einstein în 1916, nu se mai vorbeşte despre forţa de atracţie, ci se arată că “obiectele masive deformează spaţiul, curbându-l în preajma lor proporţional cu masa acestora”. Astfel, să ne imaginăm că am aşeza o bilă grea pe o saltea care s-ar deforma în jurul ei sub forma unei adâncituri, cu atât mai mare cu cât bila ar fi mai grea. Iar dacă am lansa o bilă mult mai mică şi mai uşoară în acea adâncitură, ea s-ar învârti acolo ca şi cum ar fi atrasă de prima.
Din păcate, acest “ca şi cum”, care ar fi trebuit să fie cuprins în mai toate legile descoperite de savanţi de-a lungul timpului, s-a cam pierdut şi de aceea unii oameni de ştiinţă au ajuns, într-un anumit sens, să confunde modelul cu originalul.
S-ar putea ca cineva să protesteze, zicând că nu toate legile naturii descoperite de oamenii de ştiinţă au fost formulate ca modele. Sunt unele care descriu chiar esenţa fenomenului studiat, fără a recurge la analogii, cum ar fi, de exemplu, Legea conservării energiei. Aşa să fie, oare? Ştim noi exact ce este în esenţă energia? Sau forţa, sau masa, sau informaţia? Nu cumva toate aceste concepte sunt, ele însele, nişte modele având un grad foarte înalt de generalitate, capabile să ne ajute să abordăm într-un mod algoritmic cele mai diverse fenomene şi procese din natură? Eu cred că da!
De altfel, chiar Newton, cel care a pus bazele folosirii noţiunii de forţă în fizica modernă, admitea că nu ştie exact ce este aceasta şi o considera o oglindire a modului cum Dumnezeu lucrează în lume pentru a păstra armonia mişcării astrelor. Adică, altfel spus, un model!
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că „fizica modernă, prin noile concepte cu care operează, cum ar fi: nedeterminism, nonlocalitate, antinomie şi altele, pare că este pe cale de a adopta un anumit apofatism, concept specific teologiei ortodoxe, ceea ce exprimă asumarea onestă şi smerită a neputinţei de a epuiza la nivel de descriere sau definiţie realitatea observată”. Am citat din cartea profesorului Adrian Lemeni şi părintelui Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă[3] (amândoi au fost nişte foarte buni ingineri înainte de a deveni nişte foarte buni teologi).
În plus, mi se pare că unii oameni au uitat că ştiinţa poate răspunde numai întrebării “cum” şi au început să creadă că pot obţine de la ea şi răspunsul la întrebarea “de ce”. Adică, ştiinţa nu explică, ci descrie.
Fără îndoială că nu toţi oamenii de ştiinţă acceptă această idee. Astfel, Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1979, reputat om de ştiinţă, laureat al Premiului Nobel şi ateu declarat, este de părere că “scopul fizicii la nivelul ei cel mai profund nu e doar acela de a descrie lumea, ci de a explica de ce este aşa cum este”[4].
În opoziţie cu părerea lui Weinberg, John von Neumann (1903-1957), unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului al XX‑lea, spunea: “Ştiinţele nu încearcă să explice şi cu atât mai puţin să interpreteze, ci principalul lor rost este să creeze modele. Prin model se înţelege o construcţie matematică la care se adaugă câteva interpretări verbale pentru a descrie fenomenele observate”[5].
Rămâne să decideţi singuri care dintre aceşti mari oameni de ştiinţă vi se pare că are mai multă dreptate. Eu, vă mărturisesc, mă situez clar de partea lui John von Neumann. Mai mult, eu cred că pare oarecum exagerată afirmaţia că ceva, cu referire la un fenomen sau la un proces, “a fost demonstrat în mod ştiinţific”. Eu cred că ar trebui, mai degrabă, să spunem că pentru acel fenomen sau proces, în baza cunoştinţelor pe care le aveam la un moment dat, am putut construi un model care să îl descrie suficient de bine pentru a ne da posibilitatea să-i anticipăm, printr‑un algoritm relativ simplu şi suficient de precis, comportamentul în timp şi spaţiu. Cu alte cuvinte, atunci când ştiinţa încearcă, în mod formal, să răspundă la întrebarea “de ce se întâmplă ceva?”, o face spunând: “pentru că aşa este descris acel fenomen prin modelul pe care l‑am construit pentru el!”
În acest sens, să presupunem că se pune întrebarea: “de ce se mişcă aşa planetele sistemului solar?” În baza Legii Atracţiei Universale a lui Newton, astrofizica răspunde: “pentru că Soarele o atrage pe fiecare, cu o forţă a cărei mărime este direct proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţelor”.
Răspunsul, după părerea mea, este greşit, pentru că întrebarea a fost pusă greşit. Corect, întrebarea trebuia să sune astfel: “CUM se mişcă planetele în cadrul sistemului solar?” Şi atunci, răspunsul ar fi fost: “După câte ştim astăzi, planetele se mişcă pe orbitele lor, ca şi cum Soarele le-ar atrage cu o forţă ş.a.m.d.” Iar când cunoştinţele noastre ar mai fi evoluat, am fi reformulat răspunsul astfel: “După câte ştim astăzi, planetele se deplasează, ca şi cum Soarele ar deforma spaţiul din jurul său ş.a.m.d.”
În schimb, la întrebarea “de ce este aşa, cine sau ce a făcut ca lucrurile să se petreacă astfel”, corect ar fi să dăm răspunsul: “ştiinţa nu poate răspunde la o asemenea întrebare pentru că metodele ei de lucru - experimentul şi raţionamentul - nu sunt adecvate pentru aşa ceva”. La această întrebare nu se poate răspunde prin raţionament, ci prin credinţă, adică prin acceptarea a unui anumit postulat sau axiomă. Astfel, materialiştii atei răspund: “noi credem că nimeni şi nimic n-a determinat asta, ci e produsul întâmplării”. Alţii răspund: “noi credem că ceva, cum ar fi un principiu sau o forţă, a făcut ca lumea să existe şi să arate astfel”. În sfârşit, credincioşii răspund: “noi credem că Cineva a binevoit ca lucrurile să fie aşa”.
Acestea sunt singurele răspunsuri posibile şi, în pofida străduinţelor unor teologi, filosofi şi oameni de ştiinţă, niciuna dintre aceste afirmaţii nu poate fi demonstrată în mod raţional. Ele sunt nişte axiome.
Pentru a ilustra cele de mai sus, am ales unul dintre domeniile în care conflictul între ştiinţă şi teologie a fost deosebit de vizibil, cazul modelului geocentric al lui Ptolemeu versus cel heliocentric al lui Copernic.
În legătură cu această controversă, trebuie spus că atunci când teologii spuneau că modelul heliocentric „încalcă Biblia”, greşeau. Modelul heliocentric nu contrazice Biblia, ci modelul pe care l-au clădit oamenii, interpretând Biblia într‑o manieră rigidă. Nu scrie nicăieri în Biblie că Pământul este nemişcat în centrul Universului, ci teologii au acceptat numai modelul geocentric pentru că li se părea că numai acesta corespunde versetului biblic: „Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului” (Psalmul 103, 6).
În realitate, cred eu, ceea ce a vrut să scoată în evidenţă Psalmistul în acel verset era iubirea neţărmuită a lui Dumnezeu faţă de Om şi grija Sa pentru locul pe care-l hotărâse spre a fi sălaşul acestuia şi al tuturor celorlalte vieţuitoare. Or, dacă ar fi fost interpretat aşa, atunci n-ar fi fost nicio contrazicere cu modelele ştiinţei.
Astfel, astrofizicianul canadian Hugh Ross arăta că există nu mai puţin de 35 de parametri extrem de fin acordaţi ai sistemului Galaxie-Soare-Pământ-Lună care au făcut ca viaţa să poată exista aici. O modificare extrem de mică a valorilor acestor parametri ar face Pământul o planetă moartă[6].
Pe de altă parte, după câte ştim astăzi, nu există un centru propriu-zis al Universului, deoarece la scara Universului, geometria euclidiană nu este adecvată. De aceea, utilizarea oricărui sistem de referinţă, cu originea oriunde în Univers, este perfect posibilă. Şi atunci, nimic nu ne-ar putea împiedica să considerăm originea acestui sistem de referinţă chiar în centrul Pământului. Problema este, însă, că dacă vom dori să descriem modul cum se mişcă corpurile cereşti faţă de un astfel de sistem de referinţă, chiar numai în cadrul sistemului solar, va fi foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să construim un model care să ne permită găsirea unor algoritmi relativ simpli pentru calcularea traiectoriilor lor şi care să descrie de o manieră coerentă toate fenomenele astronomice observabile.
În acest sens, să amintim că timp de vreo 150 de ani modelul geocentric al lui Ptolemeu a permis realizarea unor calcule pentru mişcarea şi poziţia fiecărei planete, care erau mai precise decât cele oferite de sistemul heliocentric al lui Copernic. Problema era însă că acest model, pe lângă faptul că nu corespundea tuturor fenomenelor observabile ca, de exemplu, fazelor planetei Venus, sau sateliţii planetei Jupiter, era şi extraordinar de complicat. Conform acestui model, fiecare planetă se mişca pe un cerc numit epiciclu, al cărui centru se mişca pe un alt cerc, numit deferentă, şi care avea centrul (numit excentric) la mijlocul distanţei dintre Pământ şi un punct rezultat din calcul, numit ecuantă. Fiecare element astfel definit avea parametrii foarte fin ajustaţi pentru fiecare planetă în parte, astfel încât calculele bazate pe acest model să fie în acord cu observaţiile practice. Era un model atât de încâlcit, încât Alfonso al X-lea, regele Castiliei şi Leonului (1221-1284), numit Alfonso cel Înţelept, deşi a ordonat şi susţinut redactarea “Tabelelor Alfonsine” pentru mişcările planetelor, lucrare bazată în totalitate pe modelul ptolemeic, se spune că atunci când i s-a explicat acest model, ar fi exclamat ironic: “Dacă Domnul Atotputernic m-ar fi întrebat pe mine înainte să purceadă la Creaţie, eu unul I-aş fi recomandat ceva mai simplu!”.
Abia lucrările lui Galileo Galilei (1564–1642), observaţiile lui Tycho Brahe (1546-1601), dezvoltările lui Johannes Kepler (1571-1630) şi, mai ales, sinteza genială a lui Isaac Newton (1643-1727) au făcut posibilă construirea unui model heliocentric care să descrie într‑un mod elegant şi practic modul cum evoluează în timp şi spaţiu corpurile cereşti. Dacă, însă, nu felul cum se mişcă astrele unele faţă de altele ne preocupă, ci DE CE se mişcă într-un mod previzibil, iar nu haotic, de ce există legi, atunci este irelevant dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui, sau invers. Spunea Albert Einstein: „Cel mai de neînţeles lucru este acela că Universul poate fi înţeles!” De fapt, această întrebare, împreună cu cea formulată acum peste 300 de ani de Gottfried Leibniz (1646 -1716), şi anume „de ce există ceva mai degrabă decât nimic”, sunt întrebări la care ştiinţa nu a răspuns şi nici nu cred că va răspunde vreodată. La asemenea întrebări, cum spuneam, nu se poate răspunde prin raţionament, ci prin credinţă, în sensul de acceptare a unei anumite axiome. Iar asta, a spus-o Sf. Ioan Damaschin acum peste 13 secole, desigur, cu limbajul specific acelor vremuri: “dacă cineva va socoti cum şi pentru care pricină a adus Dumnezeu pe toate de la neexistenţă la existenţă şi va voi să ajungă la aceasta prin cunoaştere naturală, nu va înţelege. [...] Dar dacă cineva, condus prin credinţă, va socoti că Fiinţa Dumnezeiască este bună, atotputernică, adevărată, înţeleaptă şi dreaptă, le va găsi pe toate lucioase şi netede şi cale dreaptă”[7]. Evident, el adoptase axioma a III-a!
Cu privire la astfel de întrebări, devin esenţiale alte aspecte, cum ar fi de exemplu armonia alcătuirii Universului. Astfel, Sf. Atanasie cel Mare spunea că alcătuirea armonioasă a Universului dovedeşte că există un Creator[8]. Iar dacă vorbim despre rostul omului în lume, despre sensul special al existenţei sale, pe care unii oameni de ştiinţă îl recunosc prin aşa numitul principiu cosmologic antropic, atunci locul său este în centrul Universului, indiferent unde se găseşte planeta pe care locuieşte el. În acest sens, Blaise Pascal (1623-1662) spunea: „Prin spaţiu, Universul mă cuprinde şi mă înghite ca pe un punct. Dar prin gândire eu îl cuprind pe el.”
Din păcate, Biserica Romano-Catolică nu a înţeles decât târziu acest adevăr. Refuzul său de a accepta modelul heliocentric şi persistenţa în a recunoaşte numai modelul geocentric a condus la dureroase abuzuri, cazul Galileo Galilei fiind un astfel de exemplu, chiar dacă prezentarea lui de către istoriografie nu este întru totul corectă. Astfel de tragedii au fost determinate de data aceasta de faptul că Biserica a greşit “în oglindă” faţă de ştiinţă, preocupându-se de ceva ce nu era “domeniul său de interes”, adică de răspunsul la întrebarea “cum”, în locul întrebării “de ce”.
Poate că din acest punct de vedere, abordarea Bisericii Ortodoxe, bazată pe preponderenţa cunoaşterii apofatice, a ferit‑o în bună măsură de astfel de erori, fără să putem spune, totuşi, că ele au lipsit cu desăvârşire. Astfel, persistenţa în unele ţări ortodoxe a calendarului iulian neîndreptat (de stil vechi) este un exemplu nefericit. Sigur însă că urmările acestui gen de erori sunt departe gravitatea celor petrecute în Biserica Romano‑Catolică şi chiar în cea Protestantă (vezi cazul Miguel Servet).
Şi cu aceasta, am trecut la prezenţa modelului şi în teologie, unde cu atât mai mult, nu avem acces la esenţe, cel puţin în timpul vieţii noastre pământene. Poate şi în acest sens am putea interpreta zicerea Sfântului Apostol Pavel: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (I Corinteni 13, 12).
Unul dintre cele mai cunoscute modele prezente în învăţătura Bisericii este modelul antropomorfic, conform căruia Dumnezeu ar arăta cumva asemănător unui om. Astfel, Sfânta Scriptură vorbeşte despre mâinile, picioarele, ochii, urechile, inima lui Dumnezeu şi altele asemenea. Evident că El, nefiind corporal, nu are niciuna dintre aceste părţi trupeşti. Arată însă Sf. Ioan Damaschin că: „Dumnezeu, fiind nemărginit, în mod evident nu poate fi cuprins de mintea noastră care este mărginită. Şi atunci, suntem nevoiți să utilizăm modele, adică imagini, tipuri şi simboluri adecvate modului nostru de a gândi”[9]. O zicere care justifică prezenţa tuturor modelelor în teologie.
De fapt, acest mod de cunoaştere a fost folosit de Însuşi Mântuitorul Care, în acest fel, l‑a legitimat. De pildă, în mai multe rânduri El descrie Împărăţia lui Dumnezeu prin analogie cu diferite elemente din lumea văzută. Astfel, de exemplu, în capitolul 13 al Evangheliei după Matei, vedem că Mântuitorul asemănă Împărăţia cerurilor cu un grăunte de muştar (Matei 13, 31-32), cu aluatul (Matei 13, 33), cu o comoară îngropată în pământ, cu un mărgăritar (Matei 13, 44-46), sau cu un năvod (Matei 13, 47-48).
Trebuie remarcat că în fragmentele evanghelice citate, fiecare exemplu pare că se adresează unei anumite “categorii socioprofesionale”: unul este pentru agricultori, altul pentru gospodine, altul pentru negustori şi altul pentru pescari. În acest sens, să observăm că, dacă cu mintea oricine poate înţelege unul dintre acele exemple, cu inima numai cei cărora le este adresat pot să-l pătrundă. Astfel, oricine poate înţelege că dintr‑un năvod plin, peştii cei buni sunt păstraţi, iar cei răi, aruncaţi. Dar numai pescarii, cei care trăiesc pe viu pericolele mării şi truda cumplită legată de această profesiune, pot nu numai să înţeleagă, dar şi să simtă cu adevărat mâhnirea profundă a lui Dumnezeu, pricinuită de faptul că nu toate sufletele ajung la El, unele fiind pe veci pierdute.
Să mai subliniem şi că Mântuitorul nu spune, de exemplu, că Împărăţia cerurilor este “un năvod”, ci că este “asemenea unui năvod”. Adică, un model.
Este important să mai amintim şi că de-a lungul timpului, un anumit model poate fi complet infirmat de cunoştinţele ulterioare, cum a fost, de exemplu, modelul lui Thomson pentru atom, complet înlăturat de cel al lui Rutherford, la rândul lui înlăturat de cel al lui Bohr, înlăturat şi el de modelul cuantic. Există însă şi cazul în care un anumit model poate fi depăşit de un model mai bun, dar care nu îl înlătură complet, ci îl reduce la un domeniu mai îngust de valabilitate. De exemplu, modelul lui Einstein nu a înlăturat complet modelul lui Newton, care este şi astăzi folosit, inclusiv la calculele legate de rachetele cosmice. În schimb, în marile acceleratoare de particule, unde se ating viteze comparabole cu viteza luminii, modelul lui Newton nu mai poate fi aplicat. Cu alte cuvinte, modelul lui Newton este un caz particular al modelului lui Einstein, valabil pentru domeniul vitezelor mult mai mici decât viteza luminii.
Într-un anumit sens, şi în domeniul teologiei se constată o oarecare similaritate.
De exemplu, mitologiile diverselor popoare pot fi privite ca modele anterioare, mai rudimentare care, deşi au fost înlăturate de religiile monoteiste, au lăsat urme până în ziua de azi, vizibile în anumite tradiţii şi obiceiuri neprovenind din învăţătura Bisericii, care le tolerează, fără a le încuraja. De remarcat faptul că Origen le recomanda creştinilor să nu denigreze divinităţile păgâne, pentru că acestea nu sunt altceva decât încercări de a şi‑L imagina pe Dumnezeu în căutarea permanentă a Lui[10].
Pe de altă parte, în Ceştinism „revelarea vechi testamentară a lui Dumnezeu ca Unime este ridicată pe un plan superior de revelarea Lui ulterioară, nou testamentară, ca Treime”[11]. Am citat din nou din cartea profesorului Adrian Lemeni şi părintelui Răzvan Ionescu de care am mai amintit .
Sigur, toate acestea par şocante, căci implică ideea că, de exemplu, dogma Sfintei Treimi ar fi, de fapt, un model. Totuşi, să ne gândim că datorită apofatismului care o caracterizează, în Ortodoxie mai toate aspectele realităţii însăşi constituie taine (Întruparea, Naşterea, Purcederea şi multe altele). Or, dacă sunt taine, înseamnă că le putem cunoaşte, atât cât ne îngăduie Dumnezeu, numai sub forma unor modele. Deci, aşa cum afirmă şi arhiepiscopul Lazăr Puhalo: „Din moment ce nimeni nu cunoaşte sau înţelege fiinţa lui Dumnezeu, chiar dogma Sfintei Treimi [...] este totuşi un model de realitate”[12]. Afirmaţie care, în fond, este în pefectă concordanţă cu citatul din Sfântul Ioan Damaschin de mai sus.
Să mai precizăm şi că apariţia modelului einsteinian nu s‑a datorat vreunei calităţi pe care Albert Einstein ar fi avut-o în mai mare măsură decât Isaac Newton, cum ar fi: inteligenţă, intuiţie, instrucţie şi aşa mai departe, ci faptului că modelul său a înglobat un domeniu pe care Newton nu avea cum să-l cunoască la vremea lui, şi anume: electromagnetismul.
Similar, în teologie, arhiepiscopul Lazăr Puhalo spune: „Ar trebui să credem că Sfinţii Părinţi ar fi avut integritatea şi inteligenţa de a-şi reînnoi modul de a înţelege istoria, geografia şi natura Pământului şi a Universului dacă ar fi avut acces la tehnologia şi informaţiile care sunt la îndemână în secolul nostru”[13].
Nu toţi teologii ortodocşi sunt de acord cu această idee, dar şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune ceva similar, şi anume: „Ne-am silit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelasi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum nu au făcut de al lor”[14].
Revenind, arhiepiscopul Lazăr Puhalo spune: „Vă invit să vă gândiţi împreună cu mine la modul cum am putea rezolva conflictele – uneori aprige – dintre noile informaţii care compun modele ştiinţifice ale realităţii şi modelele de realitate pe care le-a creat o interpretare simplistă a Bibliei”[15].
În acest sens, voi încerca să prezint trei exemple referitoare la modul concret cum cred eu că modelele au constituit factori de conflict, dar şi modul în care ele pot fi utilizate în dialogul între ştiinţă şi teologie.
Astfel, primul exemplu pe care l-am ales este cel legat de modelul cosmologic Big‑Bang versus modelul Creaţiei, bazat pe Cartea Facerii.
Este evident că dacă teologii, citând ad litteram Sfânta Scriptură, nu vor accepta decât modelul Creaţiei în şase zile de câte 24 de ore, acum vreo 7500 de ani, considerând că oricine susţine altceva este un eretic şi un păcătos, atunci este evident că niciun dialog nu este posibil.
Numai că cei care afirmă aceste lucruri uită că timpul lui Dumnezeu, pentru care teologia foloseşte conceptul de kairos, nu este acelaşi cu timpul oamenilor, desemnat prin termenul chronos. Nu este întâmplător faptul că în liturgica ortodoxă, atunci când se slujeşte Liturghia cu diacon, aceasta începe cu o formulă care în greceşte sună: „Καιρὸς τοῦ ποιῆσαι τῷ Κυρίῳ”. Zicerea a fost tradusă în româneşte prin „Vreme este pentru a sluji Domnului”. De fapt, traducerea corectă este: „Vreme este ca Domnul să lucreze”. Aceasta, spune părintele Eugeniu Rogoti, înseamnă că „timpul pământesc, cel al grijilor lumeşti, al nevoilor şi al circumscrierii omeneşti în rânduiala firii, încetează şi începe, cel puţin din perspectiva omului, prezentul veşnic al lui Dumnezeu”[16]. În plus, Sf. Apostol Petru ne spune destul de clar că „că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3, 8).
|
Şi cu asta, să trecem la eroarea pe care o fac acei oameni de ştiinţă care cred că Big Bang reprezintă chiar realitatea însăşi, iar nu un model pentru ceva la care nu avem acces nici raţional, nici experimental. Să nu uităm că principiile mecanicii cuantice ne interzic să ne apropiem de un anumit moment la mai puţin de circa 5,39 x 10−44 secunde, valoare numită „Bariera Planck”. Iar perioada cuprinsă între momentul T0 şi 10-43 secunde, se numeşte „Epoca Planck” şi nu ne este accesibilă. De aceea nu avem cum să ştim ce s-a întâmplat exact în această perioadă. Ceea ce putem noi cunoaşte în realitate sunt numai urmările celor petrecute atunci, concretizate în radiaţia cosmică de fond (CMB). Aceasta este o radiaţie de tip electromagnetic, cu frecvenţa de aproximativ 160GHz şi cu temperatura de circa 2,70K. A fost pusă în evidenţă în anul 1964 de astonomii Arno Penzias şi Robert Wilson şi este considerată cea mai bună dovadă că la momentul T0 s-a întâmplat ceva, despre care corect ar fi să spunem că nu ştim ce, dar care are nişte urmări observabile, ca şi cum ar fi fost o gigantică explozie.
Pute, deci, admite că lucrarea lui Dumnezeu s-a asemănat, cel puţin din punctul de vedere al percepţiei noastre, cu o explozie.
În fond, găsim în Evanghelia după Ioan un moment când „a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar mulţimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet!” (Ioan 12, 28 29). Iată, deci, că lucrarea lui Dumnezeu a putut fi percepută de oameni ca şi cum ar fi fost un tunet. Şi atunci, de ce să nu spunem că modul cum Dumnezeu le-a adus pe toate de la nefiinţă la fiinţă, a fost perceput (cu mintea) de oameni asemănător unei explozii.
Din nou, ar trebui să înţelegem că Sfânta Scriptură ne arată DE CE s‑a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi nu‑şi propune să ne arate şi CUM s‑au întâmplat toate. Poate că avea dreptate Galileo Galilei când spunea că „Sfintele Scripturi nu ne-au fost date pentru a ne învăţa cum merge cerul, ci ce să facem pentru a merge la cer”. De cealaltă parte, ştiinţa nu poate răspunde întrebării DE CE s-au întâmplat acestea. Astfel, astrofizicianul american Carl Sagan spunea: „Cu zece sau douăzeci de miliarde de ani în urmă s-a întâmplat ceva, şi anume Big‑Bangul cu care a început universul nostru. Dar de ce s‑a întâmplat asta, e cel mai mare mister”[17].
Ca o concluzie a acestui prim exemplu, trebuie să înţelegem că dacă dorim să înlocuim conflictul cu dialogul, atunci şi unii şi alţii trebuie să înceteze să mai confunde modelul cu originalul. În acest sens, pe de-o parte, teologii ar trebui să accepte că referatul biblic al Genezei nu este un „proces-verbal” ci, în înţelesul său cel mai profund, un imn de slavă închinat lui Dumnezeu, Creatorul şi Atotţiitorul tuturor celor văzute şi nevăzute. De cealaltă parte, cosmologii trebuie să înţeleagă faptul că Big-Bang nu descrie realitatea însăşi, ci este numai un model pentru ceea ce este, şi probabil va rămâne, ascuns pentru totdeauna simţurilor şi raţiunii noastre.
Pentru al doilea exemplu, voi recurge la o definiţie pe care Părintele mitropolit, de vrednică pomenire, Bartolomeu Anania o dă într-o notă de subsol a Bibliei diortosite de Sfinţia Sa. El spune acolo că „pornind de la antropologia paulină, mistica răsăriteană postulează că duhul omului este partea superioară, fină şi inefabilă, a sufletului, fără a fi altceva decât acesta, prin care omul poate intra în contact direct cu Duhul Sfânt”[18]
Mie, ca inginer de radiocomunicaţii, asta mi-a sugerat modelul unor echipamente radio[19] şi cred că acest model ne poate ajuta să înţelegem mai bine anumite idei din învăţătura creştină.
Astfel, putem să ne imaginăm că în comunicarea cu oamenii, lucrarea lui Dumnezeu se aseamănă cu cea a unui post foarte puternic de radiodifuziune, iar cea a oamenilor cu cea a unor radioreceptoare. Acest model ilustrează, într-un fel, versetul biblic: „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 1,5).
Evident că în comunicarea noastră cu Dumnezeu sunt şi momente în care El nu numai „emite”, ci ne şi ascultă, similar cu comunicarea între nişte staţii emisie-recepţie. Fapt care este prezent în Biblie în multe locuri, ca de exemplu în versetul: „Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pe mine” (Psalmul 54, 18).
Din acest model se pot înţelege mai multe lucruri, şi iată câteva dintre ele:
* Este evident că primul element care condiţionează recepţia harului dumnezeiesc este chiar voinţa omului, peste care Dumnezeu nu trece. În acest sens, oricât ar fi de puternic semnalul unui emiţător, dacă ţinem radioreceptorul închis, nimic nu va ajunge până la noi. A-L refuza pe Dumnezeu, înseamnă acelaşi lucru. De obicei trufia îi face pe unii să creadă că nu au nevoie de Dumnezeu şi îi conduce la un astfel de comportament. Iar cel care se comportă aşa seamănă cu un om care, în plină zi, îşi ţine ochii strâns închişi, afirmând cu încăpăţânare că e întuneric, sau că Soarele nu există pentru că el nu‑l vede! La fel, dacă ţii receptorul închis şi nu recepţionezi nimic, nu înseamnă că emiţătorul nu există sau nu transmite!
* Apoi, pentru a primi „semnalul” de la Dumnezeu, trebuie să fim acordaţi pe frecvenţă Sa. Astfel, Părintele Răzvan Ionescu vorbeşte despre “o rezonare cu Dumnezeu pe frecvenţa pe care Acesta îi împărtăşeşte omului inspirat, insuflat în duh de rugăciune, cuvântul Său de viaţă”[20]. În acest sens, un alt mod şi mai periculos de a te rătăci este acela de a-ţi “acorda”, voit sau nu, receptorul, nu pe “frecvenţa” lui Dumnezeu”, ci pe cea pe care emite „celălalt”. Cei care pretind că “au legătura lor directă cu Dumnezeu”, în absenţa protecţiei asigurată de Biserică unui asemenea pericol se expun. Fără îndrumarea şi grija Bisericii ei pot crede că Îl ascultă pe Dumnezeu, dar de fapt îl ascultă exact pe celălalt!
* O altă caracteristică importantă a tuturor receptoarelor este selectivitatea. Aşa cum îi spune şi numele, acest parametru se referă la capacitatea unui receptor de a “separa” semnalul postului de emisie ales, de semnalele tuturor celorlalte posturi de emisie, pe care le rejectează. Putem destul de uşor să înţelegem că un receptor cu selectivitate scăzută va lăsa să pătrundă spre ascultător şi alte posturi decât cel dorit. În acest fel poate fi afectată, poate chiar anulată, recepţia semnalului util. Cu un asemenea aparat de recepţie s-ar asemăna acei oameni care, pe lângă învăţătura lui Hristos, primesc şi acceptă şi alte mesaje, provenind de la altcineva. Astfel, unii, deşi se declară creştini adevăraţi, se mai duc şi pe la ghicitoare, fac parte din masonerie, participă la şedinţe de spiritism sau alte asemenea bazaconii.
Din păcate, sunt şi unii preoţi care ne încadrează în această categorie şi pe noi cei care ne ocupăm de dialogul între ştiinţă şi religie[21]. Chiar m-am întâlnit personal cu unul dintre aceştia. Au ei, însă, dreptate? Suntem noi nişte eretici? Nădăjduiesc că nu. Eu sunt de părere că avea dreptate Galileo Galilei când spunea: „Cartea Scripturii şi Cartea Naturii au acelaşi autor, deci nu se pot contrazice între ele”. Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: „Ştiinta (în sensul de cunoaştere) este lumina sufletului raţional, iar ignoranţa îi este întuneric. Pentru că după cum absenţa luminii produce întuneric, tot aşa lipsa ştiinţei devine un întuneric al părţii raţionale a omului. Ignoranţa este marca proprie a sufletelor neraţionale, în timp ce ştiinţa este marca proprie a celor raţionale”[22]. Iar Einstein spunea: „Religia fără ştiinţă este oarbă, iar ştiinţa fără religie este şchioapă”(chiar oloagă, aş spune eu). Totuşi, dacă indiferent de ce spun eu, vă temeţi să nu cădeţi în greşeală, nu uitaţi că Biserica ne-a pus la dispoziţie o metodă infailibilă la care putem apela oricând. Este vorba despre legătura permanentă, puternică şi ziditoare cu propriul duhovnic. Ea constituie, după părerea mea, cea mai sigură pavăză împotriva rătăcirilor şi îmi permit să vă îndemn să recurgeţi la ea ori de câte ori vă temeţi de poticneli.
* Un alt exemplu se leagă de faptul că schema funcţională a majorităţii aparatele moderne de radiorecepţie face să existe anumite semnale perturbatoare, care odată intrate pe lanţul principal de amplificare, nu mai pot fi deosebite de semnalul util. Acestea se numesc semnale pe frecvenţa imagine şi pe frecvenţa intermediară. De aceea, circuitele de intrare ale acestor receptoare sunt astfel proiectate şi construite, încât să nu permită trecerea acestor semnale spre lanţul principal de prelucrare. Mă aştept ca aceste aspecte tehnice să nu fie foarte uşor de înţeles pentru cei care nu sunt specialişti în domeniul radiocomunicaţiilor. Sper totuşi că oricine va înţelege că, deşi satana nu poate “emite pe frecvenţa lui Dumnezeu”, poate profita de modul cum funcţionează “receptorul” nostru, emiţând pe acele categorii de frecvenţe care sunt apte să “se strecoare” cumva în mintea şi în inima noastra, dacă nu suntem atenţi. Astfel, zice Mântuitorul: „Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi. Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi. Dar voi luaţi seama.” (Marcu 13, 12). Capacitatea de a discerne faptul că anumite semnale, deşi aparent asemănătoare cu harul dumnezeiesc, nu provin, totuşi, de la El şi de a le rejecta este numită de Biserică: “trezvie”.
* Prin următorul exemplu, am dorit să ilustrez acel „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3), atât de greşit înţeles în general. Fără a intra în detalii tehnice, trebuie să ştiţi că circuitele proprii ale unui receptor radio, în special circuitele lui de intrare, produc zgomot electric. Acesta este format din însumarea micilor semnale electrice aleatoare, haotice, pe care le generează fiecare componentă dintre cele care sunt incluse în schema aparatului. Acest zgomot, amplificat odată cu semnalul util, se suprapune peste acesta şi îi scade calitatea uneori până la a-l face neinteligibil. Dacă am încerca din nou o analogie, am putea spune că şi duhul nostru, care ne este receptor pentru primirea semnalului dumnezeiesc, produce un zgomot propriu, cauzat de modul nostru de viaţă, ideile care ne călăuzesc, ierarhia sistemului propriu de valori şi multe altele. Cu alte cuvinte, duhul nostru produce el însuşi diferite “semnale”, care constituie un fel de “zgomot de fond” care poate afecta până la anulare “recepţia” semnalului provenind de la Dumnezeu. În acest sens, tot părintele Răzvan Ionescu vorbeşte despre “o luptă duhovnicească de a diminua zgomotul perturbator - patimi, păcat, împrăştiere - care îngreunează ascultarea de Dumnezeu”[23]. Deci, un duh sărac, în sensul de sărac în zgomote proprii, poate să asigure recepţia corectă şi integrală a semnalului dumnezeiesc.
* În fine, ca ultim element al acestui exemplu, mă voi referi pe scurt şi la modul cum am putea să ne folosim de modelul de mai sus pentru a înţelege mai uşor una dintre dogmele fundamentale ale creştinismului, şi anume caracterul teandric, divino-uman, al Domnului Iisus Hristos. Astfel, să încercăm din nou o analogie.
Aproape toată lumea foloseşte astăzi atât telefoane mobile, cât şi telefoane fixe. Trebuie spus, desigur simplificând lucrurile, că în cazul acestor două tipuri de echipamente, deşi utilizează ca suport energetic pentru transportul informaţiei tot câmpul electromagnetic, mediul de transmisie este diferit: unele se leagă între ele prin unde radio, iar celelalte prin circuite fizice, adică prin sârme sau fire conductoare. Cum este totuşi posibil ca ele să se interconecteze şi să comunice între ele? Ei bine, acest lucru se realizează cu ajutorul unor echipamente complexe care, în funcţie de tipul concret de reţele în care funcţionează, se numesc centrale, interfeţe ş.a. Iar dacă veţi analiza schema funcţională a unui asemenea echipament, veţi constatata că el îmbină o parte de tehnică radio şi una de tehnică telefonică. Ei bine, modul cum aceste părţi sunt interconectate poate fi descris destul de bine dacă spunem că sunt neîmpărţite (aparţin unui singur deţinător), nedespărţite (nu se pot separa fizic), neamestecate (fiecare îşi are propria sa schemă şi funcţionalitate) şi neschimbate (deşi unite funcţional, partea radio rămâne parte radio, iar cea telefonică rămâne telefonică).
Fără îndoială că ceea ce mi-am propus prin această analogie nu este să ilustrez ce sau Cine este Iisus Hristos, ci cum se exercită lucrarea Sa mântuitoare, abordarea de tip model fiind, din nou, evidentă. Presupun că, deşi unii vor fi oripilaţi de ceea ce li se va părea o blasfemie îngrozitoare, şi anume compararea Mântuitorului Hristos cu un fel de interfaţă retranslatoare între Dumnezeu şi om, alţii vor accepta această analogie, înţelegând că ea oglindeşte destul de sugestiv de ce Iisus Hristos trebuia neapărat să aibă două firi. Orice negare a unuia dintre aceste elemente, şi anume realitatea celor două firi şi unirea lor ipostatică, constituie o erezie care, la urma urmei, neagă posibilitatea lui Iisus Nazarineanul de a fi Mântuitorul Hristos. Exact asta au spus şi Sfinţii Părinţi participanţi la al IV‑lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), desigur, cu limbajul şi abordarea specifice teologiei.
În sfârşit, al treilea exemplu pe care vi-l propun are în vedere Legea entropiei sau Principiul al II-lea al termodinamicii şi ce analogii am putea construi pe această bază.
Pentru început, să spunem că entropia este o noţiune introdusă de fizicianul şi matematicianul german Rudolf Clausius (1822–1888) şi reprezintă măsura cantitativă a gradului de destructurare sau de dezordine ce caracterizează o stare a unui sistem, în sensul că starea cu cea mai mare dezordine este starea cu cea mai mare entropie. Cu ajutorul acestei noţiuni, s-a putut formula Principiul al II-lea al termodinamicii sau Legea entropiei, care spune că “un sistem închis, deci care nu schimbă nici energie nici informaţie cu exteriorul, va evolua întotdeauna în sensul creşterii entropiei, adică în în sensul creşterii stării de destructurare”.
Sunt multe de spus despre această lege, dar faptul cel mai important este că deşi ea a fost elaborată cu referire directă la fenomenele calorice, în timp s-a putut constata că are un grad extrem de ridicat de generalitate, ea putând fi aplicată tuturor proceselor lumii reale. Să mai reţinem şi că, ţinând cont de structura discontinuă a sistemelor fizice, dată de compoziţia lor moleculară, fizicianul german Ludwig Boltzmann (1844–1906) a arătat că entropia are un caracter statistic, în sensul că stările caracterizate printr-o entropie mai mare, au o probabilitatea de apariţie mai mare.
Ca o paranteză, să spunem despre Boltzmann că s-a sinucis, exasperat de adversitatea colegilor lui faţă de teoriile sale, care de fapt erau corecte. Iată un alt caz de tip „Galileo Galilei”, în care nu oamenii Bisericii, ci oamenii de ştiinţă au greşit, cu consecinţe tragice.
Interesant că, aşa cum s-a întâmplat de multe ori de-a lungul timpului, meritele lui Boltzmann, atât de contestate în timpul vieţii sale, i-au fost recunoscute după moarte. Astfel, pe mormântul său din Cimitirul Central din Viena este inscripţionată formula de calcul a entropiei, descoperită de el.
Revenind la Principiul al II-a al termodinamicii, el ne spune că evoluţia unui sistem închis este întotdeauna în sensul creşterii destructurării, evoluţia inversă, deşi nu absolut imposibilă, este atât de puţin probabilă încât o putem considera liniştiţi imposibilă. Asta înseamnă şi că procesele reale, în care sunt implicate transformări energetice, sunt ireversibile.
Să dăm câteva exemple:
Deşi fiecare dintre aceste exemple are legătură cu ceva din teologie, nu avem timp să le discutăm pe toate, aşa că mă voi mulţumi să mă refer numai la ultimul. Vi se pare cumva că ar putea avea vreo legătură cu modelul Big-Bang de care am discutat? Ei bine, are! Astfel, matematicianul, fizicianul şi filosoful englez Roger Penrose a calculat că probabilitatea ca Universul să existe şi să fie aşa cum este are o valoarea de ordinul:
Adică unu supra zece la puterea zece la puterea o sută douăzeci şi trei. Asta înseamnă un 0, urmat de virgulă, apoi de un număr de 10122 de zerouri şi apoi de un unu[26]. Este un număr pe care dacă chiar am dori să‑l scriem sub această formă, nu ne-ar ajunge, nu numai întreagă cantitate de hârtie produsă în toată istoria de până acum a omenirii, dar nici toată cantitatea de substanţă din Univers! Astfel, fizicienii au calculat că numărul total de atomi din Univers este de ordinul 1080. Adică nu am avea suficienţi atomi ca să scriem câte un zero pe fiecare dintre ei! Vedeţi, dar, cât de “norocoşi” ar însemna să fim dacă Universul, aşa cum îl cunoaştem astăzi, ar fi rodul unei simple întâmplări, materializată într-o explozie uriaşă, fără nicio intervenţie creatoare. Dacă însă în desfăşurarea unui anumit proces intervine o voinţă, care înseamnă întotdeauna o injecţie de energie şi/sau informaţie, atunci el îşi pierde caracterul aleator (întâmplător) şi probabilitatea ca să apară un anumit eveniment devine 1, oricât de mică era ea în absenţa acelei voinţe. Astfel, de exemplu, dacă în loc să “dau cu zarul”, îl aşez, după voinţa mea, într-o anumită poziţie, atunci probabilitatea de a obţine orice cifră este, evident, 100%. Exact asta justifică, din punct de vedere raţional, credinţa creştinilor - şi nu numai a lor - în existenţa unui Creator Care, prin voinţa Sa, a făcut ca un eveniment atât de improbabil ca existenţa Universului, să aibă totuşi loc. Or, dacă are voinţă, înseamnă că are cel puţin una dintre caracteristicile care aparţin numai fiinţelor vii, de unde concluzia că Dumnezeu este o Fiinţă, mai presus de fiinţă, cum spune Sf. Ioan Damaschin.
Unii oameni de ştiinţă au încercat să surmonteze dificultatea generată de această probabilitate infimă, fără a apela pentru asta la existenţa unei voinţe divine. În acest scop, ei au creat, desigur nu pur şi simplu din imaginaţie, ci în baza unor raţionamente matematice, modele în care nu am avea de-a face cu “o singură încercare” legată de existenţa Universului, ci cu foarte multe, la limită cu o infinitate. Astfel, unii savanţi cred că de-a lungul timpului infinit au apărut în mod aleator nenumărate universuri, cele mai multe dintre ele dispărând după ce au atins un anumit grad de dezvoltare, similar sau nu cu cel al universului nostru. Un alt model este cel conform căruia ar putea exista simultan o mulţime, eventual infinită, de universuri paralele, al nostru fiind numai unul dintre ele.
Evident că dacă există un număr enorm de “încercări”, atunci chiar şi un eveniment cu o probabilitate infimă poate să apară la un moment dat. Iar dacă numărul de încercări e infinit, atunci orice eveniment va apărea cu siguranţă. Problema este că în afara unui sistem de ecuaţii matematice, despre care nu ştim care este domeniul său de valabilitate, nu avem nimic concret care să confirme sau să infirme aceste ipoteze. La urma urmei, pare logic să credem că domeniul de valabilitate a oricărui model elaborat în interiorul Universului nostru nu se extinde în afara lui. Adică nu putem fi siguri că într-un eventual univers paralel sau diferit în timp de al nostru, legile firii ar fi exact aceleaşi[27].
Mai mult, fizicianul Paul Davies, laureat al Premiului Templeton[28], spune că „pentru ipoteza existenţei unui număr imens de universuri nu există nicio dovadă situată între graniţele ştiinţei, însuşi statutul ei ştiinţific fiind problematic”[29]
Mai trebuie să înţelegem că legea entropiei nu este valabilă în sistemele deschise, adică în acelea care primesc din exterior un aport de energie şi/sau informaţie. Asta constituie baza analogiilor pe care le putem face în zona teologiei. Să nu uităm că, aşa cum spuneam mai devreme, în lucrarea Sa proniatoare, „Dumnezeu face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Adică le trimite tuturor fluxul de viaţă-făcător al energiilor Sale necreate, pe care teologia îl numeşte „har dumnezeiesc”. Pe de altă parte, în absenţa acestei revărsări de bunătate şi iubire, Universul, cu toate componentele sale, inclusiv fiinţele vii, ar fi un sistem perfect închis şi deci supus distrugerii, a cărei măsură este entropia. Deşi pare mult prea ştiinţifică, această formulare se poate regăsi, desigur într‑un limbaj propriu, în multe locuri din Biblie. Ca un singur exemplu, spune Psalmistul: “Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna. Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându‑ţi Tu faţa Ta, toate se vor tulbura. Lua-vei lor duhul şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi toate se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Psalmul 103, 28-31).
Să remarcăm faptul că în limba română, verbul “a hrăni” provine de la slavul “hraniti” care înseamna a păstra, a conserva, a menţine, adică a se opune entropiei. Adică exact ceea ce face şi Dumnezeu cu harul Său, pe care îl oferă, nu îl impune.
Să mai spunem că ortodocşii traduc cuvântul grecesc “Pantocrator” din Crezul niceo‑constantinopolitan, prin Atotţiitor, adică nici mai mult nici mai puţin decât: Antientropic! Prin comparaţie, traducerea credincioşilor romano‑catolici şi protestanţi se referă la Dumnezeu ca fiind Atotputernic.
Desigur, atotputernicia lui Dumnezeu este unanim recunoscută şi nimeni dintre creştini nu ar pune-o la îndoială. Totuşi, referirea la Dumnezeu ca Atotputernic în loc de Atotţiitor maschează într-un fel calitatea Sa fundamentală - cel puţin în modelul creştin - adică aceea de iubire. Cum spunea Sfântul Ioan Damaschin: “Dumnezeu poate să le facă pe toate câte le voieşte, dar nu voieşte să le facă pe toate câte le poate, căci poate să piardă lumea, dar nu vrea”[30]. Este un semn incontestabil de iubire, care Îi “limitează” cumva puterea sau care, altfel spus, primează asupra atotputerniciei Sale.
Putem uşor înţelege acest aspect, căci îl întâlnim şi în lumea oamenilor. Întrebaţi orice părinte normal dacă şi-ar putea ucide copilul şi vă va spune că nu, deşi, evident, are şi forţa şi mijloacele şi cunoştinţele necesare. Dragostea este cea care îl împiedică!
Iată, deci, că datorită iubirii, lucrarea lui Dumnezeu în lume este, prin esenţa sa, antientropică, aspect perfect ilustrat de acel: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Neg‑entropia lucrării lui Dumnezeu are ca efect, mai presus de toate, viaţa. Căci viaţa este supremul fenomen antientropic. Un organism viu are capacitatea de a-şi reface structura, după ce un eveniment brutal a alterat-o. O rană se vindecă prin acţiunea antientropică a vieţii. Este motivul pentru care în toată Sfânta Scriptură cuvântul viaţă apare atât de des în legătură cu Dumnezeu.
|
La polul opus, respingerea harului dumnezeiesc are efectul entropic inerent. Asta s‑a întâmplat cu înşişi protopărinţii biblici în momentul în care au refuzat ascultarea faţă de Dumnezeu şi au preferat-o pe cea faţă de satana. În fond,diavolul este, el însuşi, parte a creaţiei. Deci, preferând recepţia fluxului informaţional provenind de la acesta în locul celui provenind de la Dumnezeu, protopărinţii s‑au “închis” în interiorul lumii create, permiţând în acest fel acţiunea entropiei. De aceea Biblia spune că astfel a intrat păcatul neascultării în lume şi moartea, entropia supremă, şi-a făcut simţită prezenţa.
Să mai spunem că izgonirea lui Adam din Rai nu a fost de fapt o pedeapsă, ci că Dumnezeu i-a acceptat acestuia propria voinţă. Să nu uităm că Adam şi-a dorit, la îndemnul şarpelui, simbolul satanei, să cunoască binele şi răul, gustând din pomul din care Dumnezeu îl oprise să guste. Or, în Rai, nu avea cum să cunoască răul. De aceea Domnul l-a trimis în lume, unde putea să-l cunoască din plin. Iar heruvimii cu săbii de foc puşi să păzească drumul spre pomul vieţii sunt un simbol al ireversibilităţii fenomenelor entropice.
În plus, acţiunea entropică a protopărinţilor s-a repercutat asupra întregii naturi căci, aşa cum spune părintele profesor de vrednică pomenire, Dumitru Popescu: “Prin constituţia sa psihofizică, omul a fost menit de către Dumnezeu să constituie inelul de legătură conştient dintre lumea văzută şi cea nevăzută pentru ca să se înalţe cu întreaga creaţie, care îşi dobândeşte conştiinţa ei în om, spre comuniunea cu Dumnezeu şi participarea la veşnicia Lui. Datorită libertăţii sale de voinţă, care face parte din chipul lui Dumnezeu în el, omul n-a dat curs aspiraţiei sale funciare spre nemurirea lui Dumnezeu, ci s-a întors către lume şi plăcerile ei sensibile, devenind robul legilor naturale ale compunerii şi descompunerii, ale stricăciunii şi morţii”[31]. Adică al entropiei.
Dar dacă entropia este un element specific sistemelor închise, iar opusul său (neg‑entropia) sistemelor deschise, înseamnă că Lumea în general şi fiecare dintre noi în particular suntem supuşi entropiei, adică destructurării sau distrugerii, dacă ne comportăm ca sisteme închise pentru fluxul de energie şi informaţie provenind de la Dumnezeu. Pe această bază, am putea încerca o definiţie a mântuirii, ca fiind: “anularea acţiunii distrugătoare a cărei măsură este entropia, prin decizia şi efortul de a deveni un sistem deschis pentru energia vitală, provenind de la Dumnezeu prin harul Său”. Iar asta în teologie poartă numele de pocăinţă.
Efectele entropiei sunt uşor de remarcat în timpul vieţii noastre pământeşti. Modul perceptibil în care ea se manifestă sunt bolile, conflictele de tot felul, crizele economice, accidentele grave şi multe altele.
Sigur, Dumnezeu poate uneori să ne amintească, chiar prin “măsuri” ceva mai aspre, care este calea corectă. Una este însă pedeapsa dată de un părinte iubitor, care în niciun caz nu poate îmbrăca forma violenţei fizice sau psihice grave, şi cu totul altceva manifestările maladive care pot duce la schilodirea fizică sau mentală a copilului.
Zice Psalmistul „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat” (Psalmul 117, 18). Deci, atunci când apar fenomene negative extreme, cum ar fi: pandemii, accidente grave, războaie, fenomene naturale violente şi altele, decât să credem că ele sunt “o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre”, ar fi mai corect să credem că păcatele noastre ne‑au făcut “opaci” pentru harul lui Dumnezeu şi ne-au transformat în “sisteme închise”. Şi atunci entropia se manifestă, inclusiv în cele mai distrugătoare forme ale ei. Iată de ce Biserica ne învaţă că nu Dumnezeu te trimite în iad - uneori, în mod simbolic, încă din timpul vieţii -, ci singur îţi alegi această cale prin modul cum înţelegi să-ţi trăieşti viaţa.
Se mai pot spune foarte multe lucruri legate de construirea unor analogii bazate pe noţiunea de entropie şi pe Principiul al II-lea al termodinamicii. Mă voi opri însă aici, precizând că în expunerea mea nu mi‑am propus atât să dau nişte răspunsuri cât, mai ales, să generez întrebări care să vă trezească interesul spre acest subiect şi la care să căutaţi propriile dumneavoastră răspunsuri.
În sfârşit, voi încheia aşa cum am început, cu un citat biblic: „Darurile sunt felurite , dar e acelaşi Duh. Şi sunt felurite slujiri, dar e acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care pe toate în toţi le lucrează. Şi arătarea Duhului i se dă fiecăruia spre folosul tuturor. Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea limbilor. Şi pe toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia după cum voieşte El”. (I Corinteni 12, 4‑11)
[1] Owen Gingerich, Universul lui Dumnezeu, Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 99
[2] Arhiepiscop Lazăr Puhalo, Dovada lucrurilor nevăzute, Editura Theosis, Oradea, 2015, p. 119.
[4] Steven Weinberg, Visul unei teorii finale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.194.
[5] Simon Singh, Big Bang – Originea universului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 433.
[6] Hugh Ross, “Evidence for Design of the Cosmos”, sursa: https://www.scribd.com/document/220153117/Evidence-for-Design-of-the-Cosmos..
[7] Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 192.
[8] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în PSB 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, XXXV-XXXVIII, pp. 69-74.
[9] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 39.
[10] Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu, Cum sunt privite celelalte religii din perspectiva Ortodoxiei (I), în Lumina de Duminică, Nr. 21 (238), Anul VI, Seria naţională, 30 mai 2010
[11] Adrian Lemeni şi Pr. Răzvan Ionescu, op. cit., p. 269.
[13] Ibidem p. 121
[14] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 7.
[15] Arhiepiscop Lazăr Puhalo, op. cit., p. 122.
[16] Diacon (astăzi preot) Eugeniu Rogoti, Vreme este a sluji, în Ziarul Lumina din 5 noiembrie 2014
[17] Simon Singh, op. cit., p. 409
[18] Biblia sau Sfânta Scriptură diortosită de Î.P.S. Bartolomeu Anania, Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 1464, nota d2.
[19] Nicolae Vladimir Dobre, De la credinţă la ştiinţă şi înapoi la credinţă, Puţină teologie pentru ingineri, dar nu numai pentru ei, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, pp.141-211.
[20] Adrian Lemeni şi Pr. Rãzvan Ionescu, op. cit., p. 116.
[21] Vezi: http://www.cuvantul-ortodox.ro/pr-dan-badulescu-vadeste-minciuna-conlucrarii-dintre-religie-si-stiinta/
[22] Sf. Ioan Damaschin, Dialectica, în Opere Complete, vol. I, Editura Gândul Aprins, Bucureşti, 2014
[23] Adrian Lemeni şi Pr. Rãzvan Ionescu, op. cit., p. 116.
[24] “Argumentul ceasornicarului” este o forma de exprimare a argumentului cosmologic pentru existenţa lui Dumnezeu. El apare în versurile: “Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar / că poate exista ceasul fără un ceasornicar” scrise de filosoful şi scriitorul francez Voltaire (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a VI-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 44). Acelaşi argument a fost folosit şi de către filosoful englez William Paley (1743 –1805) în cartea sa Natural Theology, publicată în anul 1802. El spune că dacă mergând pe un câmp găsim acolo un ceasornic, e mai normal să ne gândim că cineva l-a proiectat şi executat decât să credem că este un produs al naturii.
[25] Referiri la întrebarea dacă generând în mod aleator, printr‑un procedeu oarecare, şiruri de caractere s‑ar putea ajunge la un text inteligibil, de la o simplă propoziţie mai lungă şi terminând cu un întreg volum, au apărut încă din antichitate, de la Aristotel şi Cicero. De-a lungul vremurilor, ideea a apărut în scrieri ale lui Jonathan Swift, Blaise Pascal, Émile Borel (autorul metaforei “maimuţelor dactilografe”), Arthur Eddington şi alţii. S-a încercat chiar şi o simulare cu ajutorul calculatorului, rezultatele obţinute în timp fiind accesibile prin intermediul internetului. Cum era de aşteptat, cel mai lung şir care să fie identic cu un fragment de text dintr‑o operă a lui Shakespeare nu a avut mai mult de 21 de caractere (litere, spaţii şi semne de punctuaţie), el fiind obţinut pe durata a câţiva ani prin simularea acţiunii unui număr de 100 de “maimuţe”, număr care se dubla la fiecare câteva zile (vezi John D. Barrow, Frank Tipler, Principiul Antropic Cosmologic, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001, pp. 289-290, nota 40).
[26] Roger Penrose, The Emperor’s New Mind: Concerning Computers, Mind and the Laws of Physics, apud Frank J. Tipler, Fizica nemuririi, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008, p. 276 .
[27] Încă în secolul al XVI-lea, scriitorul şi filosoful francez Michel de Montaigne (1533 –1592) spunea: “Dacă există mai multe lumi, aşa cum ne învaţă Democrit, Epicur şi aproape toată filosophia, de unde ştim că principiile şi regulile acesteia se aplică întocmai şi celorlalte? Poate că acelea au o înfăţişare diferită şi legi diferite” (John D. Barrow, Cartea infinitului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 175).
[28] Şi al câtorva alte premii prestigioase (Advance Australia Award, Eureka, Faraday ş.a.) În plus, asteroidul 6870 îi poartă numele.
[29] Paul C. W. Davies, The Universe. What’s the point, apud Adrian Lemeni (coordonator) ş.a., Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 215.
[30] Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 50.
[31] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, Teologie şi cultură, ed.cit., p. 144.