Bogatul căruia i-a rodit ţarina - 2001

18-Noiembrie-2001

Bogatul căruia i-a rodit ţarina[1]

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Vrednicilor de iubire dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

Facă Domnul, din îndurarea Lui, şi astăzi să ni se împărtăşească lumină divină, în bucuria inimilor noastre şi plinirea lor, din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei rânduit de Părinţiii Bisericii noastre. Să fie citit şi ascultat astăzi.

 

A zis Domnul pilda aceasta:  “Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cei ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu” (Luca 12, 16-21).

 

Iubiţilor, cu o inimă vie, dornică de adevăr şi mântuire, să fim acum, ascultând şi tâlcuind acest dumnezeiesc cuvânt al Evangheliei, fiecare vers, gustând şi rodind în noi lumina adevărului. E o parabolă, un fapt luat din lumea noastră obişnuită, de după păcat, rostită de Mântuitorul în mulţime, atunci. Dar cuvântul lui Dumnezeu este un etern astăzi; deci fiecare să-l primească în inima lui acum, ca pentru sine. Ieşind în faţa Domnului un om din mulţime, L-a rugat, în felul lui: “Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea”. Iar Domnul i-a zis: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecător peste voi (de averi)?”. Parcă trăim acest cuvânt astăzi. Citim mereu în ziare cum se luptă oamenii pentru moştenire şi ajung la ură, dezbinare, chiar şi crimă. Mântuitorul – ca şi cuvântul Lui – “e acelaşi şi ieri şi azi şi în veci”. Şi cunoscând în el, sărmanul, durerea, dar şi legătura lui până la robie şi neînţelegere cu fratele lui, îi spune pilda; pentru el şi pentru noi. Doamne, luminează-ne să-Ţi înţelegem pilda pe care ne-o dai astăzi, acum şi aici. Întâi întreg cuprinsul ei, acum cuvânt şi cuvânt:

“Un om bogat (sărmanul, era bogat. E asociere între sărman şi bogat? Cu tâlc este. Însă nu-l lămurim acum) i-a rodit ţarina din belşug”. Uimit, în felul lui, mai degrabă cu nesaţ, care-i altceva decât uimirea sfântă, bogatul cugeta în sine, zicând: “Ce voi face? N-am unde să adun roadele mele”. Accentul este pe “al meu”. Ca şi în parabola din duminica trecută: “Cine este aproapele meu? Accentul cade tot pe mine. Sinele meu reprezintă un fel de centru. Dar eu nu sunt centru. Unicul Centru ştim Cine e. “Doamne, Atotstătătorule Centru”, cum te numeşte un medic poet[2]. Neclintitule Centru,  de la Tine răspândindu-se miliarde de raze şi fiecare călătorind pe o rază, Tu ne aduni la Tine. Şi cu cât suntem mai aproape de Tine, suntem mai aproape şi de semenii noştri. Cu cât mai departe de Tine, ne depărtpm şi de ei.

Dar, sărmanul, aşa gândea: “ale mele”. Era el şi cu ele. Şi ce să facă? Îngrijorat: Unde să le strângă, să nu se risipească de la el, în altă parte şi la alţii, la semeni? Dar şi-a zis: “Da, aceasta voi face: voi strica jitniţele mele cele vechi şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”. Observaţi, accentul cade mereu pe “ale mele”. “Şi apoi voi zice sufletului meu: Suflete al meu, ai multe bunătăţi strînse pentrumulţi ani. Odineşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Nu tâlcuim înţelesul înainte de cuvântul lui Dumnezeu, Care i-a zis: “Nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

“Nebune”. Greu cuvânt, rar rostit în Scriptură (Ps. 13; Ps. 51). Acolo spune: “Zis-a cel nebun în inima lui: Nu este Dumnezeu”. Pentru acest nebun “bunătăţile mele” erau dumnezeul lui. Zice Palama: Oare făpturile te vor învăţa cele despre Dumnezeu? Ele vor spune: Da, Dumnezeu există, El e cauza noastră, El ne-a zidit. Dar taina lui Dumnezeu nu de la ele vom învăţa, ci de la Dumnezeu însuşi. În Dumnezeu Îl vom vedea pe Dumnezeu. Atât de greu cuvânt ai spus, sfinţitule Psalmist, cu har, cu lumină. Că e nebun cel care zice că nu e Dumnezeu. Faci semnul crucii şi te lepezi de un asemenea cuvânt. Şi-ţi zici şi-i zici: Trezeşte-te, tu care ţi-ai făcut Dumnezeu din lume!. Sărmanul de tine, chiar şi numai lumea aceasta, ai cercetat-o tu până la margini şi dincolo de marginile ei? Eşti tu veşnic şi infinit, ca unul care ai cercetat veşnicia şi infinitul? Trezeşte-te! Căci nu eşti nici infinit, nici veşnic. Şi de aceea te lămureşte Dumnezeu prin Psalmist că eşti nebun.

La fel, când fariseii preţuiau mai mult aurul şi podoabe de la altar, le zicea Mântuitorul: Nebuni şi orbi! Ce-i mai de preţ: aurul (şi argintul, podoabele) sau altarul care sfinţeşte aurul? - Jertfa Celui din sânurile Treimii – Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt – Care se jertfeşte pentru lume, în iubirea Lui, mântuind lumea prin jertfă.

Atât pentru noi, cât şi pentru cel care se certa cu fratele lui, ce înseamnă nebun? Învaţă-ne, Doamne, să înţelegem! Bogatul, împresurat de agonisita acelui an, se întreba unde să adune bogăţiile, bunurile. Simplu. Ca un gospodar, strică jitniţele vechi, face altele. Dar ce spune el? Ce face cu ele: “Suflete al meu, ai multe avuţii, pentru mulţi ani. Bea, mănâncă, veseleşte-te, odihneşte-te”. Bunurile - să le numim pe rostul lor şi numele lor - materiale, au valoarea lor (grâul devine pâine, care, adusă pe masa sfântului altar, devine trup dumnezeiesc; bobul de strugure devine vin şi sânge dumnezeiesc. De aceea numim bunurile de la altar “materia sfintelor taine”). Dar Mântuitorul îi spune: Nebune, nu confunda materia cu ceea ce ţi-a dăruit Dumnezeu în unicitatea ta, omule. Ţi-a dat suflet, conştiinţă.

Materia, aşa cum o cunoaştem, are rânduiala, calităţile, însuşirile, măsura ei, zidită în timp şi spaţiu fiind. E mărginită. Dar Dumnezeu a dat sufletului nostru însuşiri negrăite faţă de celelalte bunuri şi daruri. De atâtea ori mărturiseam aşa cum ne-au învăţat Părinţii noştri, dintre care citam pe Patriarhul Calist: Toate făpturile se mişcă. Dar fiecare într-un anumit fel, cu o anumită măsură, într-un hotar anumit. Numai mintea omului se mişcă fără de hotar. Numai ea cuprinde toată lumea asta mărginită, tot universul. Cu mintea noastră ne înălţăm până la Dumnezeu. Şi cum am fi avut noi minte şi cu această mişcare, căutare a ei, dacă Dumnezeu n-ar fi sădit-o în noi, în Adam cel întâi zidit din ţărâna pământului, în care a suflat suflare de viaţă – sufletul viu, şi în sufletul viu să vorbească El, ca Suflet al sufletului nostru, pentru a ne înălţăm la dumnezeire. De aceea spune Patriarhul Calist: Nu e după vrednicia minţii să se ocupe numai de cele mărginite.

Nu natura, nu cele necuvântătoare ne dau nouă cuvânt. Cuvântul e de la Dumnezeu-Cuvântul. Mintea, raţiunea e de la Dumnezeu-Raţiunea, Logosul. Căci la început era Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

 Iată deci ce ne spune Mântuitorul: Nebune, cum tu-ţi hrăneşti sufletul care te înalţă până la Dumnezeu numai cu mâncare şi băutură? Ai de toate – toate ţi le-a dăruit. Dar “ale mele”? Ce-ai strâns tu atunci în sufletul tău? Prin nişte bunuri, adunate de pe o bucată de pământ (grâu, porumb ş.a.), considerându-le “ale mele” te institui în materialism. Dar dacă mângâi cu ele pe cel lipsit, pe cel flămând, pe cel în nevoie, în strigătul după ele, atunci uiţi de existenţa acestei pacoste a lumii – care a fost şi este materialismul – în lumină şi iubire divină. Devii altul, e un fel de transfigurare.

Jitniţele cele vechi le strică: “Mai mari le voi zidi”. Doamne, învredniceşte-mă să stric tot ce-i rău în hambarele inimii mele, să le golesc, să le curăţ şi să le fac vrednice de a primi bunătăţile Tale! Să împart materia, banul meu, pâinea mea, un medicament al meu, cu cel care suferă. Atunci voi cunoaşte în inima mea acele bunuri dumnezeieşti, care-mi transfigurează făptura – darurile virtuţilor: credinţa, nădejdea, dragostea, bunătatea, pacea, răbdarea, dreptatea, înţelepciunea, înfrânarea de acest afect al meu de a mă îmbogăţi. Aşa, Doamne, să mă îmbogăţesc, să-mi umplu jitniţa făpturii mele, adică inima mea, ieşind astfel din nebunie.

Aici e nebunia: Sufletul, care e chemat să se înalţe, se hrăneşte doar cu mâncare şi băutură; mai mult, în loc să se înalţe, coboară. Să nu uităm – e atât de adâncă Evanghelia şi luminoasă ca zorile dimineţii divine! –: Calea noastră nu este în jos, ci în sus. Toată creaţia ne învaţă. Zilele Creaţiei merg de la cea dintâi la cea de-a şaptea, în care ne aflăm noi. Cum ne-au învăţat oamenii de ştiinţă: Începând cu lumina, cu apele şi celelalte zidiri – mineralele, într-o primă treaptă; în a doua treaptă – vieţuitoarele, iar apoi zidirea omului, care-şi înalţă mintea spre Dumnezeire. Făptura e zidită de Dumnezeu, şi fiecare făptură e ca un vas, deschis spre a primi noi daruri de la Dumnezeu. În fizica cuantică se spune, uimitor, că nu există o aşa-numită o lege a necesităţii. Au căzut astăzi toate determinismele. Să-şi ceară iertare cei care i-au învăţat pe elevii noştri în chipul acesta rătăcit!. Cum ziceau ei, în chip natural, o lege o formează pe alta. Altfel spus, viaţa s-a născut din minerale, apoi omul, despre care s-a spus că e “fiinţă socială” – societatea mă formează. Altfel spus, un miliard de orbi îl fac pe unul care vede; un miliard de şchiopi fac pe unul care poate merge. Viaţa nu-i ascunsă mai înainte în mineral, după cum gândirea, conştiinţa nu-i ascunsă de mai înainte în viaţă. Dar mineralul se pregăteşte, virtual sau potenţial, să primească un dar, care la vremea potrivită va fi dat de Dumnezeu – viaţa; după cum viaţa se pregăteşte pentru a primi noul dar, în om. Scriptura spune: Dumnezeu, luând ţărână din pământ, a suflat suflare de viaţă. Dar ţărâna pământului era formată, era pregătită, era – după cuvântul Sfântului Grigorie Palama – kioforon: era gravid pământul, ca să-l pregătească pe om, lumina divină. Cum spune Scriptura: “Merge-vor din putere în putere”, căci “din plinătatea Lui noi toţi am primit (şi primim) har peste har”. Iar Sfântul Dionisie Areopagitul înfăţişează creaţia într-o ierarhie cerească şi pământească, cele de jos tinzând spre cele de sus. Acesta este drumul. Zice el, furmos: “Cele inferioare sunt cu dorul lor în cele superioare mai mult decât în ele însele”. Şi “toate, cum spune Psalmistul, cerând de la Tine aşteaptă” – lumina Ta şi mila Ta.

Şi acest om al lui Dumnezeu – doctorul Paulescu – spune, atât de luminos, cum făptura noastră poartă în ea de la început, în odrăslirea ei, ca într-un plan de mai înainte stabilit şi ca dintr-un tot fondator, întemeitor, rădăcină de organe care nu funcţionează pentru moment, ci vor funcţiona la vremea lor. Iată, cea care se pregăteşte să devină mămică, deodată, ca nişte potire, parcă, apar sânii şi laptele, de mai înainte, pentru pruncul ce are să vină, la vremea lui. Predica e îngăduită, ca orice cercetare: mama, le face ea, le organizează ea?.

Deşi este pregătit, faptul este un eveniment cu totul nou. Ceva cu totul nou a fost viaţa; cu totul nou a fost mintea omului. Şi, cu totul nou, simţim cum creştem. Să facă experienţa fiecare. Ce frumos a grăit duminica trecută Părintele Ştefan. Mântuitorul, răspunzând învăţătorului de Lege care L-a întrebat ce să facă să moştenească  viaţa de veci, care a răspuns: Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele Tău. Şi i-a spus: Fă aceasta şi vei fi viu! Fă legătura ta cu Dumnezeu, roagă-te, gândeşte, comunică, cunună-te cu harul lui Dumnezeu şi vei fi viu. Dacă aşa au apărut în creaţia aceasta minunată a lui Dumnezeu toate făpturile, cu frumuseţea lor. Şi staulele sunt în chip deosebit numite de Înţelept, unde se pregătesc apoi să alcătuiască sânul viu al vieţuitoarelor. Iar sântul viu să alcătuiască inima, în care, spune Înţeleptul biblic: Ai pus, Doamne, în inimă şi veşnicia. Şi atunci, privirea omului nu e în jos, ci în sus! Aici al doilea înţeles: Nebune! Mintea lui era în jos; nu era în chipul firesc al suişului. Iar cu Dumnezeu, în Dumnezeu, în tot mai multă conştiinţă, în tot mai multă lumină. Acesta este drumul.Firea întreagă ne învaţă, iubiţilor. De aceea, nu pot să nu-l amintesc pe dumnezeuiscul Maxim Mărturisitorul, care, cu ochii inimii lui, rugându-se, trăind ca un sfânt, a simţit cum toată făptura se învaţă. El învăţase de la filosofi că omul e un microcosm; deci toată lumea e în el. Şi spune el, adevăr dumnezeisc: făptura lui Dumnezeu are trei trepte, dar în suiş. Treapta întâi – existenţa, că existăm; a doua – existenţa în bine, în har, lucrând binele. Şi a treia – existenţa veşnică, în veşnicie. Şi pentru fiecare din aceste trepte ne-a dat Dumnezeu darul lui. Existăm prin fiinţă, că avem fiinţă. A doua – existăm în bine, prin voinţă. Fiinţă au toate, dar omul are şi voinţă. Iar a treia – existăm în har. Şi pentru ele lucrăm. Putere are toată făptura, şi vieţuitoarele. De aceea cei vechi se rugau la Boul Apis, la Leu, la alte făpturi; putere au toate făpturile. În voinţă e  şi lucrarea; lucrează. Şi, în final, odihna. Ce înseamnă odihnă, iubiţilor?

Odihna, sărmanul de el: bea, mănâncă, veseleşte-te. Când zicem “Tu eşti Învierea, Viaţa şi Odihna…” – nu-i odihna lenii, iubiţilor, ci cea despe care Mântuitorul spune: Luaţi jugul meu. Jugul meu este uşor, sarcina mea este uşoară. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” Iar Apostolul spune: Cei care lucrează faptele Domnului vor intra în odihnă” şi la Apocalips: “Odihnească-se toţi de faptele lor”. Deci odihna – dulceaţa bucuriei. Ea, această odihnă, această bucurie, această împlinire a ostenelilor, a călătoriei tale.

Atunci, cuvântul ultim al Evangheliei. Am înţeles de ce l-a numit nebun. Întâi, sufletul – doar mâncare şi băutura, şi nu ce caută el, şi nu numai el, ci făptura mea să se înalţe, şi trupul şi materia, cum se sfinţeşte pe altar, devenind trup şi sânge dumnezeiesc. Căci noi când ne rugăm la altar zicem: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”, deci nu numai peste pâine şi vin, ci peste noi. Făptura noastră întreagă se sfinţeşte atunci. Deci nebun pentru că el căuta sfinţirea în mâncare şi băutură. Şi a doua nebunie: căuta în jos, în loc să meargă în sus. Or, drumul e în sus, spre tot mai multă lumină, conştiinţă, spirit. Şi aceasta înseamnă mersul spre ce încheie Evanghelia: Aşa pătimesc toţi aceia care îşi adună comori ca şi cum ele fac sufletul viu şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu

Să te îmbogăţeşti în Dumnezeu – acesta e cuvântul ultim al Evangheliei. Bogăţia omului e conştiinţa lui după chipul lui Dumnezeu şi darurile, virtuţile dumnezeieşti: credinţă, nădejde, bunătate, dreptate, pace, îndelungă răbdare, înţelepciune, înfrânarea poftelor, stăpânire de sine, curajul, bărbăţia; şi toate acestea, auziţi, iarăşi, pentru că se potriveşte aici, repet cuvântul dumnezeiescului Maxim: Virtuţile sunt însuşiri ale Dumnezeirii pe care le-a răsădit Dumnezeu în noi sub forma noastră umană. Ale raţiunii noastre, ale gândirii noastre. Sunt însuşiri dumnezeieşti, deci El e întâi de toate credincios în tot ce a zidit şi ne-a făgăduit, este nădejdea în noi, este dragostea în noi, este bunătatea în noi, prin care ştim să împărtăşim din bunurile pe care ni lea- dăruit. Însuşiri divine sunt în noi virtuţile. Şi atunci, ne îmbogăţim în El. În ele e Dumnezeu prezent în noi. E ochiul luminii, harului, prin care ne împărtăşim de lumină divină. Şi din iubirea divină e iubire în noi şi ne îndumnezeim în iubire. Să o ţinem mereu. Ea creşte şi luminează în noi şi devenim, prin har, ne îndumnezeim. Acesta e viitorul lumii, aceasta e mântuirea lumii. Cum adică: Iubiţilor, când avem lumină divină, iubire divină în noi, toţi oamenii, atunci “întru lumina Ta vom vedea lumină”; şi Te vom vedea pe Tine. Şi în lumina Ta îl văd şi pe semenul meu. Îl văd în adâncul inimii lui. Iisus citea în gândurile fariseilor: “De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” Când Iuda pregătise vânzarea Lui, Iisus priveşte în ochii lui şi în inima lui şi-i spune: Ce ai de gând să faci fă mai curând. Îi citeşte gândurile. Mă întreb, şi ar trebui să se strige de la un cap la altul al lumii: Dacă cei din 11 septembrie ar fi citit în gândurile lor ce au de gând să facă, cei care pregăteau cele două avioane, dacă ar fi citit, potrivit acestui dar al lui Dumnezeu de a ne înălţa, de a vedea în lumină divină… Nu de a coborî. Aceasta e salvarea lumii: să ajungem luminaţi, să citim în feţele şi în inimile lor. Când eu îl văd pe fratele meu, văd faţa lui şi el vede faţa mea; văd inima lui şi vede inima mea; văd gândurile lui şi el vede gândurile mele. Atunci eu nu mai am teamă de fratele meu, pentru că nu va mai îndrăzni să-mi facă nimic. Tehnica e bună, ne dă confort, dar nu dă lumina sufletului, care se înalţă. Ea ucide mai degrabă. Şi nu va rezolva… Am simţit în clipa aceea: Noi trăim de acum într-un nou eon. Nu vor mai fi războaie pe pământ şi lumea va fi salvată când voi citi în inima semenului meu gândurile lui şi el gândurile mele. Atunci l-am dezarmat cu lumina mea, cu iubirea mea, şi el intră atunci în lumină şi se va salva. Aşa au făcut sfinţii.

Închei cu această mărturie a unui sfânt – Pavel cel Prost, care înseamnă “cel iertat” (din limba slavă). Avea el acest dar, că vedea în sufletele oamenilor. A mers odată la biserică şi el stătea la uşă, smerit. Îl ghionteau… El lua seama la toţi cei care intrau în biserică, să vadă cu ce fel de suflet intră la slujbă. Avea şi acest dar, să vadă pe fiecare cum este la sufletul lui, precum vedem noi obrazele altora. Cei mai mulţi aveau faţa luminată, cu obrazul vesel şi vedea pe îngerul fiecăruia bucurându-se. Pe unul, însă, l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile şi trăgându-l spre sine, cu căpăstrul în nasul lui şi pe îngerul lui departe, mergând posomorât şi trist. Pavel, lăcrimând şi bătându-şi pieptul, şedea înaintea bisericii plângând foarte pe cel ce i s-a arătat lui aşa. Iar cei ce au văzut lucrul acela şi de mirare alături de Pavel, parcă plângeau şi ei”. Erau mulţi drăcuşori, adică gânduri multe, închipuind parcă pe cei care au pregătit tragedia aceea, cum îşi făceau planurile – pentru fiecare plan câte un drac. Din fiecare colţ şi cotitură. Dar, iubiţilor, deodată, altceva, mai minunat: Iată, la ieşirea din biserică Pavel Prostul tot la uşă rămânând, în smerenia lui, vede pe acel om care intrase întunecat, ieşind din biserică luminat la faţă, alb la trup şi dracii departe alungaţi, posomorâţi că au fost lepădaţi, iar îngerul lui bucuros. Pavel sărea de bucurie şi striga, lăudând pe Dumnezeu: O, nespusă iubire de oameni! O, Dumnezeule cu îndurările Tale cele peste măsură. Şi, suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: Veniţi, fraţilor, şi vedeţi lucruile lui Dumnezeu cât sunt de înfricoşate, de toată înspăimântarea vrednice. Veniţi şi vedeţi pe Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Să ne închinăm şi să cădem la El şi să zicem: Tu singur, Doamne poţi să ridici păcatele. Tu singur luminezi lumea, Doamne. Fă-ne vrednici, Doamne, să audă toţi cuvântul Tău şi, dacă a zis acel sărman bogat: suflete al meu, suflete, scoală, tgrezeşte-te, ia aminte la chemarea lui Dumnezeu, trăieşte-ţi clipa întâlnirii cu Dumnezeu. Osteneşte pentru cât ţi s-a dat să lucrezi pe acest pământ, mult sau puţin. Dar în fiecare clipă fii gata să te întâlneşti din lumina Lui, ca o arvună a celei mari, a dulceţii, bucuriei, luminii, odihnei, împlinirii tale, salvatoare, nu doar pentru tine, ci pentru lume.

Fă-ne vrednici, Doamne, să Te cunoaştem, să Te vedem şi să-i vedem pe toţi, nu căzuţi, ci ridicaţi şi luminaţi. Aşa simţim cu adevărat, că adevăr este că lumea se va mântui prin Tine. Şi aşa se pregăteşte cu adevărat un cer nou şi un pământ nou.

Cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Amin.

 

---

[1] 18 noiembrie 2001

[2] Vasile Voiculescu